Deși acești termeni pot suna foarte asemănător și pot converge într-un punct comun, ei sunt de fapt perfect delimitați în fenomene separate, pe care le vom descrie pe larg în articolul care urmează.
Atriția este reprezentată de pierderea de substanță la nivelul muchiei incizale sau pe fața ocluzală (la nivelul cuspizilor).
Este singurul fenomen fiziologic amintit între termenii de mai sus (cauza fiind “îmbătrânirea” sistemului dentar și “șlefuirea” dinților în timp, din cauza actului masticator).
Restul fenomenelor sunt produse sau accentuate de factori externi, precum: obiceiuri vicioase (folosirea mult prea frecventa/agresivă a scobitorilor), periajul agresiv, mâncatul/băutul lucrurilor acide nefăcându-se ulterior periajul dentar, etc.
Eroziunea se caracterizează prin pierderea de substanța superficială dentară, din cauze chimice, așa cum am menționat mai sus (băuturi acidulate asociate cu igienă orală precară, regurgitații dese). Este singurul proces accentuat de factori chimici, nu mecanici.
Abraziunea este asemănătoare atriției, dar are la baza factori patologici, uzura fiind creată de obiecte străine, nu de alimente sau trecerea timpiului (exemple: înlăturarearea capacelor cu ajutorul dinților).
Abfracția se caracterizează prin pierdere de țesut dur la baza dintelui, aproape de gingie. Leziunea are formă de V și este cauzată de forțe excesive masticatorii.
